Nouă ne place să spunem că nu am fost făcuți să fim părinți. Nu știu dacă este neapărat adevărat, nu consider că suntem niște părinți incapabili, ba dimpotrivă. Mi se pare că ne creștem copilul foarte frumos, doar că această frumusețe nu se naște întotdeauna din maturitatea cu care poate ar trebui să tratezi venirea unui copil în viața ta. Ne-am dorit „să rămânem însărcinați”, dar după ce s-a întâmplat cu adevărat și testul ne-a arătat două liniuțe roz, eu am început să plâng și l-am întrebat pe artistul meu: „Și acum ce facem?”, iar el, de-a lungul celor 9 luni de sarcină, a avut câteva dimineți în care s-a trezit și m-a întrebat dacă nu-l putem da înapoi (pe atunci Iris era baiețel și noi îl numeam Gianfranco, ulterior Frăncuța și spre final Franca). Și iarăși, timp de 9 luni ne-am întrebat ce o să facem cu el când o să-l aducem acasă de la spital, și o să ne invadeze spațiul, și o să ne trezim cu un urlăcios în căsuța noastră zen, în care ne simțeam atât de bine, doar noi doi.
De ce zic că nu suntem făcuți să fim părinți? Păi… Iris a noastră este un copil destul de independent și inteligent, și foarte curajos și nu o spunem noi, o spun străinii în parc, o spun prietenii noștri cu care avem o relație sănătoasă și ne permitem să fim sinceri. Merge de la zece luni, mănâncă singură de la un anișor, acum mănâncă deja cu furculița, lingura, în funcție de mâncare. Acum, să nu vă imaginați că la anul o înscriem la liceu. În fine, ideea este că face multe alte lucruri singură. De ce? Pentru că noi suntem leneși, și un pic de tot nesimțiți, și dacă ea a vrut să facă ceva, am pus-o cumva să facă singură, și dacă a ținut, perfect, dacă nu, ne-am conformat și am făcut noi, dar de cele mai multe ori a ținut.

Și da, mâncare ne gătește mama pentru ea, și da eu mă rog să facă caca când încă mai e Darius acasă, să o spele el, și deși atunci când stăm fără ea câteva zile, ni se face foarte foarte dor, tot ne bucurăm la maximum de momentele de singurătate. Iar când se apropie weekend-ul și o așteptăm pe mama, fix cu 30 minute înainte să vină ea, intrăm în priză să strângem dezastrul din casă, de parcă am fi doi studenți în facultate și ascundem gunoiul sub preș (exagerez un pic, dar doar un pic, în mod special cu gunoiul pe care nu-l băgam sub preș).

Și da, nu ne mai dorim un al doilea copil, nu acum cel puțin, nici nu credem că o să ne schimbăm viziunea asupra acestui lucru, dar niciodată să nu spui niciodată. Uneori, mama, draga, când pleacă luni dimineață de la noi zice că o ia pe Iris cu ea, că nu ne-o poate lăsa nouă (evident că și ea glumește). Deși, eu afirm foarte des că mama mea nu mai are un copil, ci trei!

În altă ordine de idei, e foarte greu cu un copil, mai ales când nu primești niciun pic de ajutor de la nimeni, și mai ales când viața ta de mamă, că în principiu noi suntem alea sacrificate, nu se rezumă doar la meseria de mamă. Și dacă îți dorești să fii și soție, și femeie de carieră, să ai și o viață socială, fără ajutor nu reușești să faci mai nimic. Cel puțin asta mi se întâmplă mie, nouă. Artistul tată nu e mai niciodată acasă și când e, e rupt de oboseală. Off, sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să ți le asumi ca soție, iubită, mamă de artist. Gelozia, lipsa, dorul, neimplicarea de multe ori; ceea ce nu trebuie în schimb niciodată să lași să se piardă, este comunicarea, încrederea și sexul. Știu că nu are nicio legătură cu subiectul articolului, de aceea o să închei paranteza asta aici.
Și deși e atât de greu să crești un copil, este unul dintre cele mai frumoase sentimente din această lume. Și zâmbetele pișichere, și râsul acela molipsitor, și fiecare gest nou, și momentele de dragoste pe care învață să ți le ofere, și inocența, și puritatea, și finețea pielii, și hăinuțele în miniatură etc., te fac să te simți împlinit până în cel mai adânc colț al inimii tale de adult plin de griji, și supărări și nervi cotidieni. Și da, când artistul nostru vine acasă, de oriunde, obosit, trist, nervos, uită de toate când Iris îl așteaptă în prag cu fățuca ei superbă și șugubeață.

Și da, mulțumesc mamă, că deși timpul e meschin, și nu îți permite să faci tot ce ai vrea să faci pentru noi, rămâi cel mai mare ajutor al nostru, și deși, datorită și uneori din cauza ta eu încă mai am spirit de copil în mine, ai știut să fii un exemplu atât de bun, si ai știut să mă înveți să fiu femeie, soție și mamă.

Și da, mulțumesc artistule tată că în primele luni de viață ale bebelușului nostru mi-ai oferit mândria de a afirma de câte ori am avut ocazia: „Iris are două mame! Nu există lucru pe care eu să îl fac, să nu îl facă și Darius!”. Și da, artistul meu tată a dormit pe jos lângă pătuțul puiului sau a stat treaz nopți, așezat pe scaun lângă pătuț, a schimbat la fel de multe scutece ca mine, a spălat la fel de mult căcuță ca mine, am putut să plec oricând și oricât de acasă și am știut mereu că Iris e pe cele mai bune mâini! Și da, artistul tată, Nosfe, el care s-a bătut cu răngi și scânduri de gard, care face găuri în pereți cu pumnii la nervi, care înjură ca un golan pe piese și care a „mers cu țiganii la razboi”, se transformă pentru cele 11 kg de omuleț în cel mai sensibil, și blând om, care are lacrimi în ochi când se uită la o poză cu Iris de când avea două luni, și care suferă ca un câine când puiuțul plânge din multele motive de plâns ale fraiericilor ăstora mici.

„Născut fluture, te-ai transformat în vierme!”

Știu că e al naibii de greu, dar faceți tot ce puteți să vă păstrați puritatea unui copil în suflet și dacă sunteți tratați cu rău, tratați cu indiferență și nu cu răzbunare! Și știu că unii nu credeți în vorbele astea, dar viața îți întoarce întotdeauna ceea ce oferi.

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!