Eeeeei… De câte ori ne-am despărțit… Nici nu mai știu! Eu eram nebună tare! Mă credeam în filme cu femei puternice, în telenovele, unde femeia are “domne, coloană vertebrală”. Și ori cu mine, ori cu ea. Și îi ziceam că mai bine o lăsăm baltă că eu încep să țin la el și nu o să-mi fie bine, el mă înțelegea, ce era să facă?! De ea încă nu simțea să se despartă, erau ani la mijloc, sentimente, de orice fel, pentru că dacă era și lângă mine, dragoste nu prea…

Pe de altă parte, eu eram o sălbatică. Mi-a și zis la un moment dat că îi e frică de mine, că nu mă poate controla. Că eu nu sunt genul de femeie supusă, și nu în sensul acela în care poate vă imaginați voi. Pur și simplu îi păream genul de femeie care urma să îi facă probleme. Știți, cum sunt fetele alea frumoase cu care îți e frică să mergi la o petrecere că sigur o mănâncă pe ea în fund să facă vreo prostie și își aduce iubitul în mijlocul unui scandal, și nici nu știe săracul cum a ajuns acolo? Ceva de genul. Plus că, artistului meu, îi place, uneori, să se alinte cu femeia lui. Să vă duceți naibii toți care veți râde, că toți vreți la mămica din când în când. Paranteză! 🙂 . Iar eeeeu, vai mamă! Eu am sărit de lângă el când m-a mângâiat pe păr pentru prima dată și i-am zis să nu mai facă asta niciodată, că eu nu sunt animal să mă mângâie pe cap! Și am avut multe crize de-astea, de personalitate, de femeie de-asta puternică, independentă, care n-are ea nevoie de un bărbat, că ea poate să facă totul singură. Toate trecem prin criza asta mai devreme sau mai târziu. Mai bine e să fie mai devreme și să ne dăm dracu seama că la 30 ani nu ne mai stă bine să ne purtăm ca niște fandosite. Altă paranteză! 🙂

Uneori, mi se părea că îl urăsc. Și deși am avut atât de multă încredere în el din prima clipă (pe cuvânt că nu știu să vă explic de ce), au fost foarte, dar foarte multe momente în care am crezut că este ca oricare altul, care se distrează un pic cu mine, care nu intenționează în veci să-și lase iubita pentru mine, și o să fiu încă o proastă care și-a luat țeapă. Și evident, că atârnau tare și gurile din jur. Și acum, pe bună dreptate, că oamenii țineau la mine, și lunile treceau, și se făcuseră de pe-acum 4-5, și noi tot în aceleași ape murdare ne scăldam. Nici lor nu știu cum am reușit să le țin piept.

Ba chiar îmi amintesc că la un moment dat mi-a zis că ne oferă șanse egale amândurora. Că el așa simte. Că de mine este clar îndrăgostit, dar și pe ea încă simte că o iubește. Și că el o să o aleagă pe cea care luptă cel mai mult, și care îi demonstrează cel mai mult că ține la el și că vrea cu adevărat o relație cu el. Altă dată mi-a zis că și dacă se desparte de ea, el nu vrea să mai intre imediat într-o altă relație. Doamne! Parcă era un coșmar în care nu mai înțelegeam cum am intrat, și nici nu mai știam pe unde să ies.

Și acum afirm asta cu aceeași tărie. Nu știu efectiv ce s-a născut atât de puternic în mine încât să accept atâtea. Și pe de altă parte, zic cu multă mândrie, că dacă aș da timpul înapoi, aș face fix aceleași lucruri. A meritat și merită omul ăsta fiecare luptă și înfrângere de atunci.

To be continued…

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!