Eu cred că trăim o vreme atât de tristă din punct de vedere relație / căsătorie, și atunci când ne lovim de un cuplu normal, ca pe vremuri, avem impresia că au aterizat extratereștrii pe pământ. Și ne mirăm, și îi admirăm / analizăm ca pe o specie pe cale de dispariție.
Să mă iertați acum, însă, în situația dată, eu am o problemă cu ale mele tovarășe de suferință. Eu văd așa: Noi, femeile, ne-am luptat toată istoria noastră pentru c***e. Și am vrut să fim leaderi, să avem drepturi egale, să dăm și noi cu pumnul în masă, să dea și ei cu aspiratorul, să aducem și noi bani acasă, să alăpteze și el copilul, să, să, să. Pe majoritatea le-am obținut. Facem și noi ce fac ei, și fac și ei ce facem noi.
Daaaar, undeva, ceva nu se mai potrivește. Iar eu zic, bărbatul se naște cu un orgoliu, cu o impulsivitate, cu niște hormoni masculini, cu niște extremități ale corpului, care, oricât de mult ne-am da noi cu capul de pereți, ne diferențiază de ei. Noi, în schimb, ne impunem să fim „smardoaice” (să nu vorbim de excepții, vă rog), ei nu! Lor (again, să nu vorbim de excepții), le vine natural, frate, să ia cărămidă de jos și să dea în cap.

Vorbeam într-o zi cu Shift, și îi ziceam că noi femeile am vrut c***e și acum, când le avem nu mai știm ce să facem cu ele. Și într-o altă zi vorbeam cu o prietenă și ne întrebam unde s-a produs ruptura aia atât de mare, de unde femeii îi era frică și rușine de bărbat, și acum bărbatului îi e frică de femeie să schimbe o lustră. Pizdificarea bărbatului, mai exact. Nu vă place. Nu ne place să avem un bărbat pe care să îl aruncăm de colo colo ca pe o jucărie. Ne plictisim, zicem că e fătălău, că nu e în stare să facă nimic fără noi, să ia domnule și el atitudine! Am să vă dau un exemplu, trăit pe pielea mea, printr-o prietenă foarte bună, care are un soț, un bărbat foarte puternic, care a făcut și face multe lucruri asumate, un bărbat matur. Eram cu ea la masă, iar ei doi se certau. Și la un moment dat el i-a scris un mesaj și i-a zis: „Mi-e frică să îți răspund la mesaj, să nu zic ceva greșit care să te supere, dar mi-e frică să nu îți răspund pentru că știu sigur că o să te superi”. Păi și cum o dai aici? Nu știu, frate, eu nu zic că bărbații sunt niște mimoze și noi niște călăi, dar afirm cu mână pe inimă că nici nu mai știm care ne sunt rolurile. Și că ne confundăm în comportamente, și că noi, femeile, ne-am transformat în niște nemulțumite de viață, că vrem de la bărbatul nostru să stea drepți de fiecare dată când avem noi chef, și pe de altă parte, am vrea și să dea un pic cu noi de pământ, că de altfel nu mai simțim că avem bărbați. Să nu mă înțelegeți greșit, nu încerc să vă explic că femeia ar trebui să fie supusă bărbatului orbește, să stea la cratiță, să crească plozi, și când face ceva greșit să i se pună piciorul pe cap și să fie pusă la pământ, dar lăsați mă fete bărbații să fie bărbați, mai prefaceți-vă și voi din când în când că nu puteți să desfaceți un borcan cu gem, sau că nu puteți schimba un bec, sau fiți un pic mai blânde, și mai mame cu bărbații voștri când sunt nervoși că dacă faceți pe divele fix în cele mai nepotrivite momente nu o să primiți apelativul de Zeiță, și tot în România zilelor noastre trăiți.

Poate sunt eu ceva mai de modă veche, deși nu am deloc părerea asta despre mine! Și ca să mă înțelegeți mai bine, eu am fost crescută ca un baiețoi, printre băieți, și m-am bătut, și am jucat fotbal, și baschet, și am cerut mașinuțe și soldăței de la Moș Crăciun, nu păpușele, și am cerut mașină să conduc în loc să fiu prințesă la majorat scump, cu rochii și pampoane, și am condus oameni la job, și mi-am plătit o mașină și o casă singură etc., cred că s-a înțeles ideea. Mie nu îmi vine natural să fiu mămoasă și gingașă; prima dată când m-a mângâiat artistul meu pe păr am sărit din pat ca arsă și i-am zis că eu nu sunt animal să mă mângâie pe cap. Și ar mai fi exemple, dar chiar și așa aleg de cele mai multe ori să fiu eu femeia în casă și el bărbatul. Și îmi place să îi duc micul dejun la pat, și să îi pregătesc o cină surpriză, și atunci când el e nervos, și trântește, și pufnește, eu aleg să îl mângâi și să găsesc o vorbă de încurajare, și nu să întrețin focul care e pe cale să mistuie tot în fața lui.

Am o relație frumoasă, și sănătoasă (sau cel puțin așa o percep eu), și mă rog în fiecare zi să ne-o păstrăm așa toată viața, și nu simt nicio secundă că nu aș fi tratată cu respect, sau că nu primesc atenția de care am nevoie din partea soțului meu, și vă dau cuvântul meu de onoare că nu-mi sunt mici așteptările, dimpotrivă. Nu vă zic toate astea ca să scot în evidență că relația și viața mea sunt fără hibă, vi le zic pentru că observ în jurul meu, zi de zi, din ce în ce mai multe cupluri triste, care se uită cu jind la ce am construit noi, și nu e ușor deloc, dar poate să fie frumos și sănătos. Și am zis să împărtășesc cu voi niște secrete, pentru că da, eu cred că noi chiar facem o treabă bună.

Și da, și pe mine m-au ajutat alții să înțeleg că bărbații sunt de pe marte! Începând cu mama, pe care o tot menționez și care, din punctul meu de vedere, a fost și este soția și mama fără greșeală; a mai existat la un moment dat, în viața mea, o persoană de sex feminin, care mi-a zis: „Bărbații or să aibe toată viața lor nevoie de o mamă. Dacă vrei să câștigi lupta asta, învață să îi fii și mamă în unele situații.” Și să știți că tare important mai e în viață să știi să accepți sfaturi uneori. Mie sfatul acela mi-a schimbat percepția asupra vieții și mi-a confirmat relația de poveste pe care mi-o dorisem toată viața.

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!