Asta e partea mai puțin frumoasă.. sau una dintre cele multe. Când pleacă duminică seară și știi că îl mai vezi joi, dacă ai noroc… Că poți să îl vezi și următoarea săptămână, duminică, dacă ești un pic mai ghinionistă.
Pentru mine acest subiect este foarte sensibil, pentru că mă întristează, și de obicei ignor sentimentul, dar azi, pentru că am ales să vă vorbesc și vouă despre el, nu o să-mi mai iasă (promit, însă, că la final n-am să fiu plânsă; not the type of drama girl).

Ok. Și a plecat, pentru că are de filmat un videoclip la 400 km distanță, care se întinde pe două zile, și de acolo pleacă la un concert, și de la concert la o altă filmare. Și l-am pupat la ușă, și Iris își ia la revedere în felul ei, și noi rămânem, și el se duce către visul lui. Iar în sufletul meu se luptă tristețea felului în care Iris se duce la ușă și face cu mâna când o întreb unde e tati, goliciunea patului nostru noaptea, tristețea din sufletului lui, pe care știu că o are când ne lasă așa și pleacă. Cu toate acestea, eu trebuie să găsesc resurse să îi țin moralul ridicat, să nu fie trist, să se focuseze pe ce idealuri ne-am setat împreună, să îl motivez, să știe că poate să plece cu sufletul împăcat că așa e cel mai bine pentru noi trei.
Iar eu… eu aștept să îl văd în poze pe WhatsApp, Facebook, video call, și să îl aud la telefon. Veți spune, probabil, „bine, bine, dar sunt alții care nu se văd cu lunile, cu anul!”. Și ce îmi pasă mie? Cu ce mă încălzește pe mine? Când eu sunt îndrăgostită de fiecare particulă a lui, și dacă aș putea m-aș atârna de gâtul lui pe post de medalion și m-aș duce cu el și la baie? Well.. așa mă gândeam și eu. Cu nimic.

Și apoi, mai sunt frustrările mele, de femeie, de tânără; frustrări născute din stat cu un bebeluș o săptămâna întreagă, singură de foarte multe ori, în casă, cel mai des, cu vremea asta mai figurantă decât Rihanna, din dorințele mele de a bea un fresh bun la Eden, de a vedea un film, sau pur și simplu de a petrece timp cu bărbatul meu. Dar vine și ziua în care el ajunge acasă; obosit tare, abia își mai târăște picioarele; însă tu îl aștepți cu entuziasm, că poate ieșiți pe undeva, deși știi foarte bine că el nu mai poate. Pe de-asupra, primul lucru pe care ți-l zice când intră în casă este: „Baby! Am avut o revelație! Cred că vreau să plec o lună undeva, singur, să îmi termin de scris cartea!”. Ce-i faci atunci artistului? Scandal? Îi oferi pe tavă frustrările tale, unui om obosit, care abia aștepta să simtă mirosul casei lui, după dormit în tot felul de hoteluri, care mai de care? Ei bine, poți să faci asta, și să te porți ca o primadonă rănită în aripa stânga, și să pufnești și să trântești vorbe și uși, dar, zic eu, așa îi arăți cât ți-a lipsit, și cum ai stat toată ziua cu ochii pe geamul de la balcon să îl vezi când parchează mașina? Ei bine nu! Și aici intervine iar alegerea, de care vă tot povestesc. Și da! Eu aleg să îl primesc veselă și iubitoare, și să mă bucur de faptul că a venit, că îl miros, că îl ating, că o să-l văd preț de câteva minute cum se joacă cu Iris, că în acea seară nu o să mai am foarte mult loc în pat de el, că poate nu o să dorm atât de bine căci el e obosit tare și o să sforie. Dar, revenind la subiect, artistul meu a venit acasă, și pentru mine doar atât mai contează pe lumea asta! Chiar dacă, mâine, știu cu siguranță că la 9 o să vrea să plece la studio, iar eu am doar acea noapte, aleg să mă bucur  de ea prin toți porii.
Și această alegere mă face să îmi simt inima plină până în cel mai ascuns colțisor, și așa simt că dragostea noastră crește în fiecare zi mai mult și mai mult, și știu că prin decizia mea de a-l întâmpina acasă cu dragoste am mai pus o cărămidă la zidul care ne protejează sentimentele și famila de orice factor extern, nu tocmai bine primit.

Make love, not war!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!