The story dates back to 2013… and it started with… un fular bărbătesc, o casetă cu manele produsă la Galați, un claxon de bicicletă și bineînțeles, o conversație pe WhatsApp. Plus alte câteva detalii pe care o să le descoperim împreună pe parcurs, căci, și pentru mine pare că totul s-a întâmplat în paleolitic.
Pe atunci aveam una bucată part time rapper, proaspăt angajat la firma la care eu lucram deja de mai bine de doi ani, aceeași bucată, de data aceasta, Vlad sau Darius, care, pe lângă faptul că devenise atracția principală pentru aproape toate colegele mele, mai avea și o relație de aproape 5 ani, cred.
Iar de partea cealalaltă, aveam una bucată Supervisoriță, cu foarte mulți draci în fund, care tot ieșise din relații cel puțin dezamăgitoare, care ura bărbații “cuplați”, în special pe cei care s-ar fi “decuplat” din când în când. Și aceeași bucată Mădălina, care a urât toată viața ei bărbații cu ochii albaștri, pilugi și cu păr pe piept. Bănuiesc că nu mai este necesar să vă explic de ce am simțit nevoia să fac precizarea de mai sus; oricum nu este în avantajul meu, ținând cont de faptul că sunt căsătorită și mai am și un copil cu exemplarul pe care tocmai l-am descris.
Revenind la subiect, compania la care noi lucram organizează în fiecare an tombola Secret Santa. În anul acela s-a ocupat de toate detaliile una dintre prietenele mele cele mai bune. Și pentru că noi, românii, sau poate noi, oamenii, suntem niște trișori (at least I am), am vrut să îmi schimb biletul intițial tras, cu numele unui coleg pe care nu îl cunoșteam foarte bine și pentru care nu mă simțeam suficient de inspirată să cumpăr un cadou de Crăciun. And I did. Iar pe următorul bilet scria Crețan Darius. Am vrut să îl schimb și pe el. Dap. Cam atât de interesată eram de persoana lui. Atunci am aflat de la prietena mea că toate fetele din firmă vorbesc despre el pe la colțuri, că toate își dau coate (ok, poate nu chiar toate, da’ așa sună mai dramatic). Și ca să o și citez: “Esti proastă? Cum să nu-l vrei pe Darius? Tu l-ai văzut?”. De obicei nu reacționez tocmai frumos la astfel de abordări, dar nu știu de ce, atunci am tăcut, și am zis: “Bine! Fie!”.
Interacacțiunea mea cu el de până atunci se limitase la:
M: Mădălina, îmi pare bine!
D: Vlad, și mie!
M: Pe badge-ul tău scrie Darius. Vlad sau Darius?
D: Cum vrei tu.
Am ales Darius, pentru că așa scria pe badge. Și mai știam că îl plac fetele, că eu nici nu îl plac, dar nici nu mă deranjează. Îmi era totuna. Pe cuvânt că nu îmi vine să cred că asta e povestea. How could I’ve been so blind? Ei, lasă că așa a fost mai frumos. M-am lăsat greu. Ok, nu foarte greu. Mai degrabă el s-a lăsat greu. Mai exact, i-au trebuit vreo nouă luni. Ca unei femei însărcinate.
Am dansat și vorbit mult la petrecerea aia de Crăciun. Nu mi se mai păreau așa odioși bărbații fără păr pe cap, cu ochi albaștri. Iar el nu părea să fie chiar atât de paralel cu dansul precum afirmase. Nu știu dacă eu eram influențată de faptul că nu mai avusesem un iubit de mult timp, iar el de sticla de vin pe care o purta peste tot după el și de faptul că era fidel aceleiași femei de atât de mult timp. Ideea este că acolo s-a declanșat ceva… ceva ce ne-a adus mult chin în următoarele nouă luni. Evident că și foarte multă îndrăgosteală, ooooh, but the price was high!
All love stories are beautiful but ours is my favourite!
To be contiued…
Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!
