Să vă mai scriu? V-aș mai scrie pentru că îmi tot scrieți voi. De ce n-ai mai postat pe feed, pe blog, pe youtube? Why so silent? Ești ok?

Meah.. ish! Decembrie ăsta m-a cam supt de energie. Cred că mai greuț un pic decât cel din 2022, deși aș fi crezut diferit. Am realizat, în schimb, că în 2022 eram atât de amorțită și târâtă dintr-o parte în alta de oameni încât nu prea am avut control asupra liberului arbitru. Poate n-a fost neaparăt rău, sau who knows. A fost! Anul ăsta, în schimb, pfiu, a venit cu un miliard de conștientizări, lipsuri emoționale, o tentativă de fugă care m-a aruncat în atât de multe proiecte și proiecțele ca să nu mă îngrop sub pilotă până în ianuarie, dar care mi-a și furat toată energia pe care cu greu mi-am refăcut-o și adunat-o tot anul. Știam că n-o să fie nimic diferit pe 1 ianuarie față de 31 decembrie, și atunci majoritatea luptelor interioare și exterioare s-au transferat și în 2024. Adică, na, centrala care s-a stricat înainte de Crăciun, tot stricată a fost și de Sfântul Ion. Și atunci, that’s why I’m silent și acum, pe 13 ianuarie. Mă rog, not so silent, pentru că vă scriu.

Nu mă plang, nu mă lamentez, nu mă justific neapărat, în schimb, simt că am această datorie față de voi, să mă explic cumva, să vă dau din mine așa cum vă dau de atâți ani. So, da! Încă mă lupt cu doliul din suflet, încă am zile în care plâng, în care îmi pun întrebări, apoi găsesc o piatră în fața ușii pe 31 decembrie despre care caut pe 1 ianuarie cu My love (a story for another day, saaau, pun link pe My love să descoperiți singurei – sa dați scroll la ea pe blog până jos unde se termină imaginile și începe textul). Articole multe, semnificații multe, long story short, ar fi aduse de spiritele oamenilor plecați din lumea asta în dar, familiilor, pentru a-și exprima regretul vis a vis de plecarea timpurie și pentru a transmite că they are still around, somehow. E lungă și povestea asta cu piatra, aceeași piatră, pusă în același loc în fața usii un an întreg, pe care la un moment dat am aruncat-o cu nervi, că na, mai obosești și cu semnele astea și o piatră rece în mână nu echivalează cu o îmbrățișare de la persoana care îți lipsește. Înțelegeți voi.

A ieșit filmul Visul, piesa cu Feli, am strâns bănuți pentru copilașii magici de la grădinița din Dâmbovița, a ieșit episodul 3 din Nevoia De Oameni cu Shift care pentru Dumnezeu știe care motiv a avut comentariile oprite și așa au rămas oricât de mult ne-am chinuit să le reactivăm. Irisuca a făcut 8 ani și spre deosebire de mine, anul ăsta a fost mult mai bine și mai fericită ca anul trecut. Apropo de Irisuca, voiam să vă zic, pentru că și asta e o întrebare des primită, unul dintre lucrurile pentru care sunt cea mai recunoscătoare lui 2023 este felul în care a reușit ea, probabil și cu ajutor, să metabolizeze tot, să construiască peste și în jur, să se mobilizeze, să învețe să trăiască frumos cu ce are acum, și să păstreze în suflet și în minte amintirile, fără să mai simtă rușine sau nevoia să se ascundă atunci când o lovește dorul și îi curg lacrimile. Am primit și programul pentru competițiile din 2024, s-au intensificat și antrenamentele, pe scurt, e bine Iris!

Se întâmplă multe, zilnic, dar cum zice și soțul meu “unele lucruri le uităm amandoi și se duc!” Am niște liniuțe urmate de niște cuvinte în notes care se traduc prin planuri, vise, dorințe, goals pentru 2024, dar nu am să vorbesc despre ele încă. Prefer să le văd în fața ochilor și să le împărtășesc cu voi atunci.

Dar da, cel mai de preț lucru pe care l-am învățat, acceptat în 2023 este că dacă încă mă trezesc în fiecare dimineață, mai am ceva de trăit si experimentat și în ziua aia. Și se aplică și pentru următoarea, și pentru următoarea și tot așa. Deci nu-mi permit să le irosesc. Am mai învățat și altele, cum ar fi să nu mai trăiesc în viitor, de-aia am și aflat de altfel ce fac pe 31 decembrie, pe 30 decembrie la prânz. Nu mai port verighetele pentru că am slăbit și îmi zburau de pe degete și m-ar durea să le pierd, iar în egală măsură, am simțit cumva că poate e și momentul să le pun în cutia lor și să las acolo cu ele și o parte din durere și din dor. Mai am momente în care mă învinovățesc pentru asta, dar pentru că I’m such a fighter și o puternică fără limite cum vă place vouă să mă numiți, înfrunt și asta și am decis să le înlocuiesc cu două tatuaje pe care urmează să le fac. Un șnur negru care să anunțe cu mândrie pe pielea mea că am fost Soție De Artist, și infinitul, sau optul culcat, care semnifică atât de multe. De la numărul meu de destin, la faptul că nimic nu se sfârșește cu adevărat niciodată. Si mai am un tatuaj în plan, al 10-lea, dar pe ăsta chiar vi-l las să fie surpriză.

Mă rog, astea fiind scrise, sunt bine! Analizez, trăiesc, ascult muzică, mai gătesc pe ici pe colo dacă cererea vine de la anumiți oameni pe care îi iubesc, construiesc, mă odihnesc, meditez, am început să mai arunc un ochi din când în când și la filmele mele super romantice, cu happy end, dar tot cu șervețele lângă și aștept cu nerăbdare să văd care îmi vor fi următoarele provocări, lecții, bucurii and so on.

Vă pupă Tzigă, who once was Soție De Artist!