Scrie Mădălina, scrie! Scrie și dă tot afară! Îți face bine să vorbești, să scrii, să nu ții în tine!

Ce trăim? Cum trăim? Supraviețuim sau trăim?

Mă uit acum la un serial despre supraviețuire. Despre lumea care se autodistruge de ani mulți! Și mi se pare că sunt atât de multe filme așa. Care ni se par ireale, dar de care ne temem să nu devină realitatea noastră . Și mă întreb, oare noi ce trăim acum? Trăim lipsa noastră de respect pentru natură și pentru pământul ăsta frumos care ne-a fost dat? Trăim ignoranța? Trăim tehnologia care ne-a îngihițit umanitatea de mult? Trăim viața pe care credem că ne-am ales-o sau trăim în consiprațiile altora?

Suntem importanți pentru lume sau suntem indispensabili?

Îmi e frică? Pentru mine, pentru viitorul copilului meu, pentru familia și prietenii mei? Îmi este. Mie îmi este, iar dacă îmi spuneți că vouă nu, ori vă mințiți rușinos ori nu înțelegeți nimic. Mă definește frică? Uneori da. Uneori pic atât de jos din cauza fricii încât mă înspăimânt și mai tare. Și deși conștientă de asta, tot nu pot să o controlez. Mă controlează ea pe mine ca un conducător de trib cu tăieturi pe față și sânge pe mâini. Uneori o înving. Sau aleg să o ignor și reușesc, cel puțin o perioadă. Dar nici atunci nu știu sigur dacă și cât de șifonați o să ieșim din masacrul ăsta emoțional pe care îl trăim zilnic.

Până să am copil nu gândeam atât de departe. Și îmi pare rău cumva că nu am făcut-o. Dar mă gândesc acum în ce lume o las să își deschidă sufletul și mintea? Pentru ea cum o să fie viața? Pentru ea o să mai aibă pământul resurse? Dar pentru copilul ei?

Și da, o parte din întrebările astea s-au accentuat din cauza acestui virus prost cu care ne chinuim, dar multe vin din Amazonul ars, din Black Lives Matter, din politică, din jegul de pe străzi, din răutatea din trafic, din mall, din familie, de oriunde.  Din egoismul dus la extrem. Și când zic egoism nu mă refer la “dacă vine războiul îmi iau familia și fug din țară!”. Mă refer la “de ce să îl las pe boul ăla de pe strada din dreapta să intre în DN atunci când și eu stau în coloană?”, “de ce să îl ajut pe omul ăsta pe gratis dacă pot să fiu mârlan și să primesc șpagă pentru asta?”, “de ce să întind o mâna omului care atunci când eram jos mi-a întins două?”, “de ce să apreciez profesorul pentru ce face pentru că asta e meseria pe care și-a ales-o?” și, Doamne, aș putea să nu mă opresc în veci cu exemplele astea, din păcate…

Nu mă întelegeți greșit, nu erijez în sfânta sfintelor. I have my own sins! Dar da, nu înțeleg. Nu înțeleg răutatea chiar dacă provine din traume. Înțeleg suferința, înțeleg frustrarea, înțeleg tristețea, dar nu am înțeles și nu o să înțeleg niciodată de ce alegem să devenim agresor. Și când zic asta mă gândesc la oameni. Oameni mari, oameni care în teorie au ajuns la o maturitate, oameni care văd, citesc peste tot diferența dintre bine și rău, dintre frumos și urât. Te naști rău și urât? Nu cred asta! Devii rău și urât pentru că ești lipsit de cultură și pentru că trăiești traume? Nu cred nici asta. Bunicii mei au făcut 4 clase de școală și au trăit niște traume pe care noi le vedem în filme. Și știu atât de multe povești de viață tragice de la atât de mulți oameni care îmi pun noduri în stomac. Și totuși, oamenii ăia nu au fost sau nu sunt răi. Au ales binele.  De ce unii pot și alții nu? Sau de ce unii vor și alții nu? Poate dacă alegeam psihologia ca și meserie înțelegeam mai multe despre felul în care acționează oamenii.

Ca să fiu cât se poate de clară, eu sunt genul de persoană care caută și găsește scuze oamenilor. Dar uneori îmi este doborâtă limita cu barosul. Pur și simplu mă lovește în față cu aceeași putere cu care lovești un perete de ciment cu barosul. În fine. Eu am ajuns la 34 ani de ani și nu am înțeles cum devenim din umani inumani. Mama a ajuns la 53 și tot nu înțelege. Bunica la 84 și nici ea nu înțelege. Voi?

Nu caut consiliere, dacă pe undeva prin ce am scris se înțelege asta. Au trecut alea două săptămâni de moral down. Acum sunt în partea ok a creierului. Am vrut să dau asta jos de pe suflet, am vrut să o împart cu voi în speranța în care și un tu dacă rezonezi cu mine, ei bine, you are not alone și în speranța în care și un tu dacă rezonezi cu mine, I am not alone. Iar eu, în infantilitatea mea de 34 ani încă mai cred că oamenii au nevoie de oameni ca să fie bine. Și da, poate că acum avem nevoie de distanțare fizică, dar nu avem nevoie de distanțare socială. Dimpotrivă. Avem nevoie să ne fim alături mult. Mai mult decât de obicei.

Prepare for the worst, but hope for the best!

În rest, se pare că vom avea o toamnă lungă și frumoasă în România. Halloween is coming, Christmas is too, speranță de apă caldă este, băncile ziceau că prelungesc amânarea creditelor și la anul, statul că ar mai da niște bani artiștilor, politicienii că nu vor să ne bage în lockdown again ca în primăvară. Lots of reasons to be happy for!

Contemplați asupra celor mai sus scrise, scrieți-mi dacă simțiți, fiți buni dacă puteți!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!