Am trecut prin multe în ultimul timp… let’s say, ultimele două-trei, poate chiar patru luni. 

Prieteni care au decis că „I’m no longer worthy”, prieteni care au decis să se întoarcă împotriva mea, sau care m-au ales pe mine ținta unor răzbunări personale. O demisie cu un preaviz încheiat fix cu trei săptămâni înainte ca firma pentru care eu am lucrat opt ani să se închidă oficial și să lase 300 de oameni fără un job și o siguranță. Mulți dintre ei îmi sunt prieteni și am trăit lângă ei, cu ei, frica zilei de mâine, de poimâine, de după ultimul salariu etc. 

Killa a decis să iși vadă de drumul lui, singur… și nu am să continui despre subiectul ăsta. Cel puțin, nu acum. 

Mi-am dat demisia ca să mă regăsesc, ca să vă pot scrie în continuare, ca să îmi pot scrie mie. Recunosc că mi-a fost greu și încă îmi este să îmi plimb degetele pe tastele astea. Nu v-am mai scris de mult, și am frici pe care nu îmi e și nu o să-mi fie rușine niciodată să le divulg. Nu vreau să vă dezamăgesc, vreau să vă fac să simțiți ceea ce am reușit să fac de la primul articol: emoție, sinceritate, dragoste, pasiune… viață! 

Mi-a fost teamă și încă îmi este de lipsa unui venit sigur, care să ne ia destule griji de pe cap mie și minunatului meu Artist (care, FYI, pentru voi haterilor, este mai Artist decât veți putea voi vreodată înțelege). Am fost la un interviu, pentru că mi s-a oferit o poziție, sau o șansă să ocup o poziție de manager la o companie mare, foarte mare, pe bani mulți… nu am primit jobul. Și nici macar nu știu motivul pentru care nu am fost acceptată. And guess what?! M-am frustrat maxim, m-am îndoit de capacitățile mele, am crezut că poate uneori am o părere mai bună despre mine decât what I really am. Și stiți de ce? Pentru că sunt om! Și pentru că am slăbiciuni, așa cum avem toți. Pentru că trecem în viață prin multe c••••••, care ne fac slabi, care ne fac vulnerabili, care ne transformă în oameni de care copiii din noi nu ar fi mândri! 

Și discutând de curând cu Artistul meu despre asta, am ajuns într-un punct în care nu am mai fost pe aceeasi pagină! Pentru că el zice că toți suntem marcați de experiențele de viață și pentru că toți avem circumstanțe atenuante atunci cand facem rău sau când gândim rău. Iar eu cred că acolo, de fapt, se face diferența dintre un om slab care a cedat în fața frustrărilor, și un om puternic care, oricât de mult rahat a fost nevoit să înghită toată viața lui, decide să fie bun, și sincer, și loial și cum mai vreți voi. 

Pentru că eu cred că puterea de a trece peste greutățile vieții stă în noi, și pentru că eu cred că vina pentru anumite comportamente ale noastre trebuie să ne-o asumăm noi, și să nu îl mai învinuim pe tata că a fost un nenorocit care a bătut-o pe mama, care a părăsit-o pe mama, pe mama care a ales viața ei în locul vieții copilului, pe sora sau pe fratele care ne-a dezamăgit, pe șeful care a făcut abuz de putere, pe profesorul care a fost exagerat, pe prietenul care ne-a trădat, și puteti să continuați voi lista.

Ajungem într-un punct în viața noastră în care suntem singurii responsabili de viețile noaste, de deciziile noastre, de cum si cu cine alegem să trăim. Devenim adulți cu probleme, pentru că, vă garantez, nu există om pe Pământul ăsta care să nu aibă sechele din copilărie. Chiar și de la prea mult bine riști să ajungi un adult cu o percepție greșită asupra vieții. 

Știu că mult din ce scriu poate să sune clișeic, stiu că mulți care vor citi vor gândi că viața a fost prea crudă cu ei, dar am început articolul prin a povesti doar câteva din trăirile mele din ultimele câteva luni, ca să înțelegeti mai bine, că deși oamenii ne întorc spatele când ne e lumea mai neagră, și deși viața uneori pare că uită să ne mai arunce câte o fărâmă de lumină, eu încă mai cred că nu e așa! 

Și lucrurile care mă fac să realizez asta și să văd mereu jumătatea aia plină de pahar sunt momentele în care, după șase ani lângă el, încă mai descopăr cât e de smart și de bun, și asta mă face să înțeleg că acel travaliu de nouă luni îmi va aduce o recompensă pentru tot restul vieții. Momentele în care realizez că viața mi l-a luat pe tata, dar mi-a dăruit-o pe Iris, care crește sub ochii noștri zilnic și care e o minune. Momentele în care realizez că mama mea pe care am văzut-o toată viața ca pe cea mai puternică femeie din lume încă îmi dovedește că am avut dreptate, și în ciuda tuturor relelor din viața ei încă este omul ăla care pune suflet pentru oricine și orice. Momentele în care un vecin cu care te cunoști de mai puțin de un an, iese din casă la unșpe noaptea să te ajute să descarci o canapea. Sau momentele în care un prieten iși scoate ultimii bani din portofel, ii pune pe masă, și îi împarte cu tine. 

Și atunci, îmi opresc frustrările, și fricile și mă gândesc că încă există oameni frumoși, blânzi, calzi, care nu invidiază, care nu se ascund în spatele unor măști și îmi dau seama că jobul ăla nu a fost pentru mine, si că un refuz la un interviu trebuie doar să ne facă să vrem să fim mai buni. Sau că un prieten care nu-ți mai e prieten, nu ți-a fost cu adevărat niciodată sau că un om care nu mai are încredere în tine, nu a avut de fapt niciodată și oricât de mult te-ai chinui tu să îi demonstrezi contrariul, nici nu o să aibă vreodată! 

În altă ordine de idei, Tzigă is back in town cu articole pline de sinceritate până în cel mai ascuns colț, îngrozitor de optimiste și multe povești frumoase. Despre orice. Și alea triste vor fi frumoase! Pentru că asta-i viața. Și trebuie să învățăm să îi facem față, sau spate, așa cum e! Și să nu ne pierdem speranța, și să nu credem vreodată că vreunul dintre noi o să fenteze Karma! Karma is a bitch man! Everybody knows that! 

Follow your dreams, indiferent cât de înzdrăznețe par! Cel puțin o să murim împăcați cu gândul că am încercat! Și să nu lăsăm frustrările din trecut să ne definească! 

And I’m done! Deși aș mai fi scris câte ceva! 😀 

Guess how’s back?! Back again!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!