Calea greșită.. ce înseamnă de fapt calea greșită? O altă carieră decât cea stabilită pentru noi de către părinți? O viață trăită după bunul plac? Cine suntem noi ca să ne permitem să numim o cale greșită? Atâta timp cât “calea greșită” nu greșește cu nimic nimănui?! Ce micime. Ce micime să credem că “sacrificiile” noastre ca părinți, prieteni, frați etc pot abate un alt om de la traseul lui bine stabilit în viață, de Dumnezeu, de Univers sau de sufletul care a ales o carcasă pe acest Pământ. Ce micime să gândim sau să nu realizăm că pe masură ce încercăm să ne împotrivim scopului, menirii unei alte ființe pe Pământul ăsta nu facem decât rău. Punem piedici și fizice și energetice, îngreunăm o existență, un suflet, înnegrim și înăcrim strălucirea care vine din interior și care nu are nicio legătură cu planurile pe care și le-au făcut alții pentru noi, prin noi, pentru că ale lor au eșuat, pentru că ei nu au avut curaj să își asume o viață a lor, pentru că ei au fost lași și au ales aparent calea sigură sau ușoară, dar care i-a dus într-o viață foarte îndepărtată de cea pe care poate erau cu adevărat meniți să o trăiască sau pe care au visat-o în copilarie. Și atunci, e mai ușor să zici “a ales calea greșită”, e mai ușor să arăți cu degetul în direcția diametral opusă ție, e mai ușor să învinovățești decât să îți asumi propriul eșec, e mai ușor să te victimizezi decât să te întrebi ce ai făcut ca să joci în propria-ți viață rolul de victimă.

Și întreb: dacă simți și afirmi “nimănui nu-i pasă de mine” de ce îi acuzi pe toți acei “nimeni” înainte să te întrebi ce ai făcut sau n-ai făcut tu ca nimănui să nu-i pese de tine? Ai ales calea greșită? Și apoi dacă acel om care, în viziunea ta, a ales calea greșită de ce primește dragoste? De ce din dragostea aia se naște și mai multă dragoste în timp ce în tine se stinge și ultima pâlpâială de lumină? Traume ar zice unii… o viață grea, nedreaptă.. cu toții le avem. Suntem făcuți din traume. Ying si Yang. Avem trauma în sânge la fel cum avem speranța și binele. Depinde doar de noi și numai de noi ce alegem să scoatem la suprafață, ce suntem dispuși să vindecăm, ce vrem să ducem mai departe, ce moștenire vrem să transmitem copiilor, lumii. Și e așa de când omul a fost inventat. Copiii călăilor devin călăi la randul lor sau sunt puternici și îngroapă călăul ca să nu provoace altora suferința care le-a fost provocată lor. Și cum spuneam, copiii călăilor devin călăi pentru că pagina aia e deja scrisă și ușor de urmat, fără ca ei să mai depună vreun efort să-și scrie propria pagină, o pagină nouă. Și aleg ce? Calea ușoară, nu? Calea comodă, calea simplă… căci cea greșită e aleasă deja de cei care vor să iasă din tipare, de cei care au propria viziune și care vor să iși scrie propria pagină, sau să o deseneze, sau să o cânte, sau să o fotografieze, sau să o danseze. Iar dacă noi credem că putem să decidem pentru alții de ce ne mai numim părinti, frați, prieteni și nu Dumnezei?

Fiți bine cu voi dacă vreți să fiți bine cu alții.

Vă pupă Tzigă, forever Soție de Artist!