Sau mai bine zis, I’m a fuking fighter. Mâna sus cine mai e cu mine! Nu știu dacă e bine sau rău, dar mi-am dat seama în ăștia doi ani că eu nu prea știu să renunț, sau mai bine pus în cuvinte, să mă dau bătută, căci, poate, uneori, e bine să și renunți. Și mi-am mai dat seama în ăștia doi ani că eu sunt definiția perfectă a omului care face o minunăție de limonadă atunci când primește lămâi de la viață. Maybe I got it from my momma, sau poate de la tata, hmmmm, deși, tata a fost mai slab pe alocuri, sau poate de la zodia mea de oameni nebuni, sau poate de la Univers, sau Dumnezeu, who knows and who cares? It is what it is, I am what I am, and I’m pretty damn proud of the woman sau human being I am.

Am avut zeci, poate chiar sute de momente în ultimii doi ani în care am fost praf și pulbere, la pământ, plânsă, dezamăgită, în care mi-am înjurat artistul că a știut de ce mi-o lasă pe Iris, ca să n-am cumva încotro decât să move forward, dar mi-am dat seama de fiecare dată că nu. I just have it in me. Și uite, că am zis că tata uneori a dat dovadă de slăbiciune în viață, and yet, de fiecare dată când dau de… și nu le-aș numi obstacole, mai degrabă provocări, îmi sună în cap vorbele lui atât de tare încât pare că mă ia de păr fix el și mă dă cu capul de pereți: “Fă! Dacă te dă cineva afară pe ușă și tu vrei acolo, intri înapoi pe geam!”.

App de asta și de dezamăgiri and stuff, mi-au auzit urechile în ultimul an și că sunt prea neagră la piele, la păr și că nu prea vinde treaba asta.. as in, I’m a gypsy and that’s a bad thing, and guess what? Am să mă vopesc negru la păr cât o să am eu chef și am să mă tăvălesc sub soare de pe-o parte pe alta să-mi iubească pielea pentru tot restul vieții mele!

Dar da, eu sunt o luptătoare. Eu sunt a believer și o să mor așa. Don’t get me wrong, că am și eu momentele mele de insecuritate, am chiar momente în care mă întreb dacă nu cumva am o doagă lipsă (foare mult îmi place expresia asta), dacă poate 4 luni jumătate de psiholog nu au fost suficiente, dar îmi trece repede. Și la fel de repede îmi dau seama, sau mai bine zis, îmi amintesc cât de mult îmi place mie viața asta pe Pământ, cu toate cele pe care le primesc la pachet. Nu-mi mai place să le categorisesc pe experiențe în bune sau rele. Mă opresc la experiențe fără să le mai adaug adjectiv (am pus link pentru explicație 🤗). Experiențe care mă transformă, care mă cresc, care mă dezvoltă, care îmi fac viața plină și care mă ajută să adorm în fiecare seară mulțumită de tot ce am trăit până la 38 ani.
I’m a widow, they say! Well, I say I’ve lived a love story la care 90% din oameni visează sau văd doar în filme. Adică, în română, nu pot, nu vreau, nu accept să plâng o viață întreagă pentru o zi în care bărbatul pe care l-am iubit, adulat a plecat de pe acest Pământ în loc să fiu recunoscătoare pentru 9 ani de magie pură.

Nu pot, nu vreau, nu accept să plâng că nu mai am tată de la 29 ani, în loc să mulțumesc cerului și Universului pentru titanul de tată pe care l-am avut până la 29 ani.

Așa cum vă tot zic de ceva timp, e pur și simplu o chestiune de alegere, de perspective. Nu știu cum să ignor partea plină a paharului și să mă focusez pe partea goală. O văd, sunt conștientă de ea pentru că nu cred despre mine, nu încă cel puțin, că trăiesc doar în poveștile din capul meu (adică n-am pierdut contactul cu realitatea), dar nu o las să preia controlul. Ba chiar, dacă ne ducem în metafore all in, partea goală a paharului, pentru mine, înseamnă că e loc de umplut. Înseamnă că mai am de lucru și de adăugat acolo alte experiențe, and at the end of the day, sau at the begining of the day, that means I keep going.

Și da, poate că noi, oamenii, avem nevoie de “tragedii” ca să evoluăm, să devenim conștienți de aripi, de magia din noi, habar n-am… eu am scris mereu mai bine pe stări de bine și de motivație, dar am evoluat mereu din “lămâi”. Și ce am învățat și descoperit în ultimii doi ani despre mine este fantastic. Și încă simt că abia acum începe tot parcursul meu, deși, în majoritatea timpului îmi pare că traiesc nu de 38 ani pe Pământ, ci mai degrabă de 100, cel puțin. Dar știu că îmi doresc ca până la 100 ani de om, căci de suflet cred că am prea mulți, să învăț iubirea necondiționată față de orice creatură de pe planeta asta, indiferent de etapa la care se află în evoluția ei. Și aici mai am de lucru, pentru că mă mai supăr uneori pe oameni, deși nu-mi place când o fac.

Deci, da! O-i fi și puternică, dar înainte de asta, sunt o luptătoare! Am în 1,56 cm și în 58 kg toată forța Universului și știu că o să fiu fix baba aia de pe tiktok care la 90 ani e dată cu ruj roșu și dansează pentru că viața mi-a dat de toate. Și pentru că dacă la 99 ani o să mă întrebe cineva ce regrete am sau ce aș fi făcut diferit o să răspund “nimic” în loc de “mi-aș fi dorit să iubesc mai mult sau să mă bucur de viață mai mult!”. Pentru că, P.S. I’m not afraid or ashamed to love, chiar dacă mi se frânge sufletul, chiar dacă mi se umple fața de lacrimi, chiar dacă pierd niște nopți de somn. I’ve lived the love! I’m not the victim, I am the lucky one! Ca să nu mai zic că mie îmi place zeama de lămâie și fără să o fac limonadă! 😋 Și ca să nu mai zic că “succesul aparține celor care vor, nu celor care pot!”. Iar eu vreau! Și dacă eu vreau, Universul vrea și el cu mine sau pentru mine! Gata!

Vă pupă… cine? Tzigă! De la ce-o veni și asta, app de piele și de culoare and stuff? 🤫

You have a lovely Sunday, creaturi magice, și nu uitați să vreți ca să vrea și Universului cu voi!

P.S. 2 Vă mulțumesc și vă iubesc infinit pentru că mă citiți!