Îmi amintesc și acum ca și cum aș retrăi momentul din nou, și nou, și nou… ne mutasem împreună, era oficial. Nu mai eram 3. Eram doar noi doi cu dragostea noastră si cu viitorul nostru în față. Și totuși, la fel de oficial ea îi cerea să își mai dea o șansă, să meargă împreună într-o ultimă vacanță, să nu renunțe fără luptă. Iar el… era stăpân pe el… cel puțin aparent… sau cel puțin așa voiam eu să îl simt. Am avut dubii că îl macină, că îl va întoarce, dar și atunci ca și înainte, ca și acum, am crezut în el.

Și totuși… totuși aveau un “aranjament” împreună pe care nu îl puteau face nici separat și nici unul fără altul. Cei mai buni prieteni ai lor, colegi de muncă, prieteni vechi și buni, urmau să se căsătorească la sfârșitul lui octombrie (noi abia ne mutasem împreună la începutul acelui octombrie roșu). Faptul că acei doi oameni urmau să se căsătorească, ați spune, am spune cu toții, că “it’s not that big of a deal”. Nu este.  Atunci când nunta aia nu se desfășoară într-un castel din nordul Italiei, un loc cum nu se poate mai plin de emoție și de romantism, dacă pentru acea nuntă nu ar fi avut o singură cameră rezervată la un hotel de 5*, cu pat matrimonial, într-o stațiune de la poalele Alpilor.

Iar eu.. vai, Doamne! Îmi ziceam mie că îmi vine să îi crăp capul, că nu ar trebui să se ducă sub nicio formă, că nu e normal, că îi sunt mai puțin importantă eu cu toate suferințele mele decât prietenia cu oamenii ăia etc. Tot eu le ziceam prietenelor mele, care, da, gândeau la fel ca mine, că nu e adevărat. Și că nu are ce să facă și cum să nu se ducă, și că eu am încredere în el. Pentru că, de altfel, și atunci, ca și acum, ca și pentru tot restul vieții, femeia care își bârfește bărbatul e cea mai proastă femeie din lume.
Și… aceeași eu, sau aceeași a treia eu, îi ziceam lui că mi-e teamă, dar că înțeleg. Și că eu am să îl aștept acasă la noi, repede și cu dor de mine. Ce altceva aș fi putut să fac? Să îmi pun fustele în cap? Să pun condiții? Să distrug tot ce clădisem până atunci cu răbdare și nopți nedormite? Well… așa mă gândeam și eu. Trebuia s-o mai înghit și pe-asta. Everything happens for a good cause! 😀

A fost. Și a fost al dracului de greu. S-a întors cu povești.. frumose! Despre locurile de acolo, oameni, eveniment etc. S-a întors și cu povești despre ea, care, evident, și-a jucat ultima carte. Și i-a propus o ultimă noapte de dragoste… o întâie noapte de război… 🙂 Dar a refuzat. Și știu că a făcut-o. L-am crezut, îl cred și acum, o să-l cred pe vecie. Și știu, că vă repet, dar credeți-mă, accept multe, am sacul adânc, dar gelozia și minciuna nu mi le accept mie de la altcineva, oricât de mare ar fi miza și compromisul.

Iar asta, dragii mei si dragele mele, este ultima povestioară lacrimogenă. Pentru că de acolo au urmat primele noastre sărbători de iarnă impreună, prima noastră vacanță împreună, prima noastră aniversare de cuplu și nu foarte tarziu, ba chiar foarte devreme, Irisuca, nunta etc.

To be continued…

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist