Evident că nu. Căci altfel, dintr-o atât de multă înțelegere reciprocă ne-am trezi în mijlocul unui deșert, unde dragostea noastră s-ar pierde la fel ca firicelele de nisip. Și pe de-asupra, mă întreb oare, ce concluzii oți fi tras voi din primele articole? Că atât de disperată am fost să pun mână pe o „vedetă”, și acum că am prins-o, și cu un plod, și cu acte, accept orice numai să nu mă lase! Ei bine, dacă nu o să mă credeți pe mine pe cuvânt că lucrurile nu sunt deloc așa, și că eu de fapt, nu sunt deloc un mielușel în fața cuțitului, îmi puteți scrie și vă pot da niște persoane de contact care să vă confirme ce vă povestesc. Ba cred că îl puteți întreba chiar pe Nosfe, care de altfel, mi-a și dat numele de scenă „Tzigă”, de la țigancă, pentru că în afară tenului meu ceva mai colorat, am și un temperament ceva mai vulcanic, pe care nu ni-l dorim niciunul trezit din somnul cel adânc. Căci eu sunt o colerica și o nebună la bază, doar că experiențele mele de viață, și interacțiunea cu foarte mulți oameni, din domenii extrem de diferite, m-au învățat cum stă treaba cu diplomația, autocontrolul, bunul simț, de ce nu, acel loc de bună ziua ș.a.m.d.
Dar, căci nu scăpam niciodată de „dar-ul” ăsta neobrazat, mai am și eu momente, când îmi sunt împinse limitele la maximum, și iese demonul, și atunci, nu mai înțeleg nicio artă, și nicio nevoie de studio, și nicio întâlnire cu niciun alt artist, fie el bărbat sau femeie. Și țip, și îi scriu și îi spun artistului meu vorbe urâte, care dor, care mă dor și pe mine în timp ce i le spun și care, de cele mai multe ori, mă fac tot pe mine să plâng, căci evident, om sunt și eu.
Spre exemplu, într-o seară i-am zis să nu mai vină acasă. Nu ar fi mai bine dacă ar rămâne el la studio de tot? Acum râdem când ne amintim! Dar atunci, îi scriam și plângeam! O dată de nervi că nu vine acasă mai repede, căci îmi zisese că vine la 20:00 și la 19:30 îmi scrie că abia acum se duce să înregistreze nu știu ce piesă (și să nu vă imaginați că un înregistrat de piesă durează 30 min! Nu nu! 2-3 ore, dacă au o zi ieșit din comun de bună), și încă o dată de ce puteam să îi scriu! Cum dracu Madalino să nu-ți mai vină acasă, când tu de fapt suferi că nu vine? Eeeei… eram nervoasă tare, și simțeam că dacă o să-l văd în fața ochilor o să îi crăp capul în două! Eu m-am enervat, eu m-am liniștit, că de la 20:00 s-a făcut 1:00, și evident că atunci când te fugărește o zi întreagă un bebe de 1 an și câteva luni, nu îți mai arde ție să stai cu făcălețul după ușă să îl aștepți la scandal, și te culci naibii, că la 6:00 bebelușul vrea lapte și nu știe să și-l ia singur.
Evident că lucrurile nu au rămas în pom, căci nouă ne place de altfel foarte mult și chiar ținem la acest aspect, să nu ne lăsăm problemele nerezolvate, și a doua zi, am reluat discuția, care de fapt, în cuvinte mai puține, se rezumă la „nu ești niciodată acasă, eu nu mai rezist, o să mă arunc de la balcon!”. Și după ce își cere el scuze, mai mult ca să mă facă pe mine să mă simt gâdilată sub coadă, căci de altfel nu îi părea nicio secundă rău că a rămas la studio și că piesa pe care o înregistrase era genială, mă întreabă, cu aceeași naivitate și inocență pe care o veți regăsi în toți artiștii: „dar mama ta la ce oră ajunge azi, că aș vrea să mă duc câteva ore la studio.”

Și aici nu am să mai intru în detalii, vă las imaginația să zburde. Important e că a trecut, noi nu am ieșit chiar atât de șifonați din acea situație, și că da, sarea și piperul în mâncare, ca și în relații, sunt cele două condimente de pe 7 continente, fără de care nu se poate!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!