Am povești multe scrise despre tata, dar sunt din alt film. Le păstrez pe toate pentru când am să lansez cartea, pentru că v-am promis că am să o fac și pentru că mi-am promis mie.

Acest articol, însă, este diferit de tot ceea ce v-am scris până acum. Voi începe o serie de scrisori pentru oamenii care ne marchează viețile și fără de care nu am fi ceea ce suntem azi.

Și da, încep cu tata, pentru că așa cum probabil știți deja, eu folosesc acest cuvânt mare, “tată”, doar ca să aduc la viață niște amintiri.

Este o scrisoare pentru el și pentru toate fetele de tați. Alea crescute cu replici de genul: “Decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-să!”, sau “Decât să vii acasă bătută, mai bine nu mai vii”, sau “Dacă te dau afară pe ușă, tu să intri pe geam!”. Genul ăsta de fete și genul ăsta de tați! Care și-au dorit să facă din fetele lor soldați de luptă! Și nu neapărat de luptă în câmp deschis! De luptă cu viața! Poate acum o să înțelegeți mai bine cum și de ce sunt așa.

Au trecut doi ani de când tata e viu doar în amintirile mele, și încă îmi tremură mâinile atunci când scriu despre el.
Tata a fost un erou. Și tata a fost un martir. A fost cel mai puternic om pe care l-am cunoscut și în același timp cel mai sensibil. Și cel mai ușor de rănit. Dar din păcate, pentru că ăsta e prețul de plătit al oamenilor puternici, cu toții am realizat cât a fost de sensibil după ce l-am pierdut.

Când a aflat că mama i-a făcut o fată, în fața spitalului, a aruncat florile în coșul de gunoi, a făcut stânga împrejur, a mers acasă și a tăiat un nuc cu toporul. Când a văzut cât îi semăn, îl dădeau asistentele afară din spital. Și dacă ar fi știut atunci că am să-i fiu o copie fidelă, și nu doar fizic…

Cu siguranță l-am dezamăgit și supărat de multe ori, și el pe mine. Am avut momente în viață în care am crezut că nu mă iubește, că poate dacă eram un băiat așa cum și-ar fi dorit el ar fi fost mai ușor pentru toată lumea. Mi-au trebuit mulți ani să înțeleg că el și viața m-au format pentru tot ceea ce avea să urmeze. Și că tata era mandru de femeia care devenisem. Și că oricât de bună sau de proastă aș fi fost, tata m-ar fi iubit la fel de mult. Dar am înțeles. Poate un pic cam târziu, dar nu mai e loc de regrete. Recunosc, totuși, că mi-aș fi dorit să știe și să îi spun de mai multe ori cât de mult îl apreciez, și respect și iubesc. Sper că acolo unde este energia lui să simtă toate astea.

Fete de tați, iubiți-i până nu mai aveți aer. Nici pentru ei nu e ușor. Și să nu vă îndoiți nicio secundă că ar omorî cu mâinile goale pentru voi.

Te iubesc, tată!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!