Cred că acest articol va fi scurt și nu va avea nicio legătură cu ceea ce înseamnă acest blog. Sau poate nu va fi scurt, încă nu știu cât de multe lucruri văd diferit zilele astea.
Mă pun la somn seara cu fetița noastră și mă gândesc cât sunt de norocoasă pentru că o am lângă mine, pentru cât de cald e în casă și cât de bine e că suntem în casa noastră, în patul nostru și că ea adoarme în timp ce îi citesc sau în timp ce se uită la un desen animat plin de culoare și veselie. Și nu mă mai plâng de faptul că mi-aș dori să îmi recapăt intimitatea dormitorului, să am parte de un somn fără grija de a o înveli toată noaptea sau de faptul că îmi e dor să dorm cu soțul meu, după ce de șase zile văd poze cu familii care dorm la metrou sau poze cu blocuri găurite de bombe. Mă trezesc dimineața în sunete de bormașină, bocăneli, claxoane și mă gândesc cât sunt de norocoasă că aud asta și nu alarma de război sau zgomot de arme. Până acum câteva zile putea fi un motiv de a-mi începe dimineața cu nervi. Realizez în timpul zilei cât sunt de norocoasă pentru că am o casă în care să pot face curat… și m-aș fi plâns mult de acest lucru în mod normal. Mă gândesc cât e de bine că am o activitate din care pot face niște bani, când aș putea să fug din țara mea doar cu hainele de pe mine și să nu mai știu când și cum îmi voi mai putea cumpăra o apă cu banii munciți de mine, în timp ce ani la rând m-am plâns că trebuia să mă trezesc la 6 să plec la job. Mă mai gândesc la faptul că în mod normal mă enervează oamenii în trafic, dar ce bine e, totuși, să pot să plec cu mașina pe străzi fără să-mi fie teamă că se va urca un tanc pe mine. Și mă gândesc că mă supăr uneori pe soțul meu că nu vine acasă la cină, dar dacă nu ar mai veni deloc? Și mă gândesc că acum câteva zile eu și prietena mea ne smiorcăiam una la cealaltă că facem prea multă mâncare, că spălăm prea multe vase, prea multe rufe…dar dacă?… Dacă am fi fost una lângă alta în vamă, cu copiii de mână, în frig, nemâncate, nedormite și cu gânduri?…atâtea gânduri triste și terifiante… Mă gândesc că mă enervez pe toate jucăriile pe care trebuie să le strâng zilnic de prin toată casa… și acum mă întreb, dacă m-aș număra printre mamele alea din centrele special amenjate care așteaptă un pluș în următorul transport de donații ca să își mai vadă copilul zâmbind? Și mă gândesc că weekend-ul acesta m-am supărat că n-a putut să vină mama la noi…. Dar dacă mama n-ar mai fi putut să vină la noi nici peste ani sau dacă aș fi fost nevoită să fug din țara mea să îmi salvez copilul și pe mama aș fi lăsat-o in spate?
Aș mai avea, dar îmi este suficient cât să înțeleg că prea luăm de bun tot ce ne oferă fiecare zi a vieții noastre pe acest Pământ. Deși știu cu siguranță că mă vor mai enerva și de acum încolo multe din lucrurile enumerate mai sus pentru că viața a fost bună cu mine și cu binele ne obișnuim cel mai ușor. Oricât de empatică aș fi, și oricât de mult îmi vine să plâng la atâtea poze și filmări din Ucraina, și oricât de nedrept și de nemilos mi s-ar părea acest război, nu am cum să înțeleg realitatea aia teribilă pe care nu o trăiesc pe pielea mea. Suntem prea superficiali, iar “relele” din expresia “cu bune, cu rele” nu sunt cu adevarat rele si poate acesta este un moment în care o să conștientizăm mai mult asta.
Mă rog să avem o primăvară cu dragoste și pace în suflet și în lume.
Va pupă Tzigă, soție, mamă, fiică, dar înainte de toate, om.