Am fost pe 27 mai la Arene, la concertul aniversar Bug Mafia, și a fost interesant. Atât de interesant încât am decis că e un subiect bun de pus în rânduri aiurite.
Evident că am fost acolo pentru familia adoptivă, aka Șatra, și că am trăit momentul Killa cu sufletul la gură, și că emoția pe care o emanam noi, care păream mai degrabă niște neamuri, cu frați, surori, părinți (vă pup Mama Killa) a părut pentru un moment că acaparează miile de oameni veniți acolo pentru veterani, miile de oameni care ne priveau ca pe niște posedați, bolnavi mintal, care sar pe o muzică greu de digerat, cu niște versuri de neînțeles. Pentru că asta înseamnă ȘATRA B.E.N.Z. pentru majoritatea oamenilor generației mele. Și de fapt aici am vrut să ajung. Pentru că, preț de câteva ore, m-am simțit puștoaică, între oameni de vârsta mea. Și am înțeles încă o dată cât de bine e să știi să te menții tânăr la cap.

Să nu mă înțelegeți greșit, e doar o chestiune de percepție. Poate totul s-a întâmplat doar în capul meu. Îi respect enorm, și îi apreciez cât se poate de mult pe băieții BUG, și ceea ce fac ei acum îmi doresc să facă Șătrarii mei de suflet la vârsta lor, și mai târziu. Și pe fanii lor îi respect nespus, e o generație, e generația mea; BUG a fost un stil de viață, o revoluție, noi am învățat cumva să fim liberi de la ei, dar așa cum eu am învățat să fiu liberă într-o țară proaspăt ieșită din comunism cu versurile BUG, așa învăț acum de la ȘATRA B.E.N.Z. ce înseamnă, de fapt, evoluția, cum să îmbrățișez cu tot sufletul generația nouă, pentru că îmi doresc să înțeleg și să apreciez nevoia copilului, adolescentului de acum, care da, se materializează și prin muzica aceasta „fără mesaj”. Mi-aș dori să nu mai fim o țară de bătrâni că și-așa ne luptăm cu prea multe preconcepții și bătrânisme! Poate că o să catalogați această poveste ca fiind una subiectivă până la ultima virgulă, pentru că eu trăiesc în casă cu luptele interioare și exterioare ale artistului meu; totuși mie îmi place să cred despre mine că sunt suficient de cerebrală, și că da, sunt în aceeași măsură criticul lui și criticul lor cel mai înverșunat, și că, pe de altă parte, am propria-mi personalitate, și gândesc cu creierul meu, și când am simțit pentru prima dată emoția ȘATRA B.E.N.Z., involuntar am ajuns în urmă cu 20 ani când mi-a urlat în urechi Limbaj De Cartier și atunci am înțeles cu adevărat că urmează o nouă revoluție, adaptată nevoilor din prezent.

Look forward! To the future! Că oricum îmbătrânim și murim, fizic vorbind, măcar creierul să ne rămână tânăr!
Respect BUG!
O ŞATRĂ, O DRAGOSTE!

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!

 

Photo Credits:

https://www.facebook.com/idaniphotography/