Image is not available
Arrow
Arrow
Slider

Full time rapper

Am pierdut o zi să gândesc o introducere, şi am pierdut câteva luni să mă gândesc cum să împachetez textele blogului meu şi le-am pierdut degeaba, căci am ajuns până la urmă tot la Candy Crush, şi Facebook, şi Instagram, şi Comedy Central şi etc. Aşa că nu o să existe introducere şi nici prezentare, şi nici alte învârteli în jurul cozii, şi o să fie simplu şi direct, ca mine în principiu.

Soţie de artist! ‘Soţie’ Dumnezeu cât mai mult! (s-o ţie adică, cu cratimă, de la ‘să o ţină’- căci de altfel sunt şi foarte psihopată în ale gramaticii).

Revenind la soţia de artist, ceea ce pe mine mă şi reprezintă foarte mult în zilele noastre, azi, am să vă relatez o povestioară din viaţa mea alături de artistul meu. Nosfe, căci da, el va juca rolul de artist-soţ în toate relatările mele. Pentru unele e posibil să port ochelarii de soare şi când nu e cazul, dar îmi asum. Ei, pe naiba! Evident că glumesc. Ştie că nu poate să dea la faţă, şi că vânătăile de pe corp sunt mai uşor de ascuns. Serios acum, nu mă bate! O să deraiez foarte des de la subiect, o să observaţi asta cu uşurinţă, dar mi se întâmplă pentru că am multe în cap, şi toate se ramifică, şi în vârf apare altă idee, şi etc.

Povestioară:

Data/ora: 01.06.2015, orele prânzului (căci nu-mi mai amintesc exact)

Locaţie: clădire de birouri, Şoseaua Pipera Tunari

Personajele principale: Mădălina Grigore (încă Grigore pe vremea aceea), aka eu, aka Tzigă  şi Darius Vlad Creţan, aka Nosfe, aka artistul

Subiect: demisie

Bun! În perioadă respectivă, noi doi, proaspăt îndrăgostiţi, eu şi proaspăt însărcinată (evident că m-am grăbit să pun mână pe el cât mai repede şi cât mai sigur), eram doi corporatişti, supuşi, angajaţii model, cu funcţii de conducere, job stabil, salariu foarte bun, pregătiţi cumva emoţional să devenim părinţi, floricele pe câmpii şi curcubeu pe cer, până după orele prânzului, în ziua de 01.06.2015 când…

… se aproprie Darius de biroul meu, foarte hotărât, cum de altfel merge el mereu, de parcă atacul e singurul lui scop în viaţă, chiar dacă, de fapt, lui în gând îi transpiră toată chelia, se aşează pe un scaun la fel de hotărât şi începe dialogul vieţii noastre (încă mă ia stomacul când îmi amintesc acea discuţie):

D: Eu cred că vreau să îmi dau demisia!

M: Ok… eşti sigur?

D: Da, dar vreau să ştiu şi părerea ta.

M: Fă-o! Dacă asta simţi înseamnă că ăsta e momentul! O să ne descurcăm noi!

Şi atât. “O să ne descurcăm noi” acela a fost fix ceea ce şi-a dorit să audă toată viaţă lui de la orice persoană dragă sufletului, pe care din păcate nu îl primise de la nimeni până atunci.

Şi s-a dus şi şi-a dat demisia, iar eu am ştiut din momentul acela că viaţa noastră o să se zguduie din toate colţurile, am înţeles că vor urma perioade în care ne vom împrumuta de bani “că nimeni nu ştie cât de greu e să plăteşti chiria dintr-o melodie”, am înţeles că vor urma perioade lungi şi grele în care eu voi fi singură, am înţeles că vor urma nopţi şi nopţi nedormite, de grija lui că de la Timişoara pleacă la Suceava, şi de la Suceava la Cluj, şi apoi în Bucureşti, zile cu părul varză în cap, puţind a mâncare căci da, eram însărcinată în 3 luni şi copilul vine la pachet cu urlete, caca, foame, joacă etc, am înţeles că vor urma tone de gânduri, cu femei şi fetiţe care ar face orice să fie în jurul lui şi nu doar să fie :), şi lista asta ar putea continua până mâine, dar probabil o să avem un alt subiect de poveste pe această temă.

Dar da, atunci am ştiut pentru prima dată că Darius nu o să mai fie Darius nici acasă, nici la job, nici nicăieri, o să imbrace costumul lui Nosfe,  și din momentul acela eu trebuie să fiu sprijinul lui cel mai mare. Și poate nu trebuia neapărat, dar eu am ales să fiu, și mi-am asumat asta până în măduva oaselor, și am decis că visul lui de a fi un artist asumat, o să fie și al meu, că dacă el reușește ce și-a dorit o viață, eu am să fiu mai împlinită sufletește decât el, că o să fiu un animal de pradă ca el să ajungă unde merită, și da, am ales ca pentru o perioadă eu să fiu doar “Soția lui Nosfe”, cumva în umbra lui, fără să am vreun regret ci doar multă mândrie în suflet. Și nu am greșit! O am, și după 2 ani sunt încă aici, dispusă să fac orice ca Nosfe să urce pe scenă, cu microfonul în mână, și la 50, și la 60, și la 70 ani (să dea Dumnezeu să mai trăim atât!). Amin!

Atât pentru azi, dragii mei! Nu vă puteți imagina cât de mare este bucuria mea că pot împărtăși cu voi aceste episoade din viața noastră. Îmi doresc să le ințelegeți ca atare, uneori ca pe niște dezvăluiri și atât, alteori ca pe niște experiențe de viață deja trăite, din care, poate, unii dintre voi veți trage niște concluzii, după care, de ce nu, vă veți putea ghida la un moment dat în parcursul vostru prin viață.

 

Vă pupă Tzigă, Soție de Artist!

 

"Şi asta pentru că tu găseşti resurse de salvare a situaţiilor problemă; găseşti modalităţi de comunicare, dezamorsezi conflicte incendiare printr-un simplu zâmbet. Da, faţa ta este mereu zâmbitoare, chiar şi atunci când maschezi o problemă sau o rană sufletească. Râzi cu pasiune, aşa cum plângi cu pasiune. Eşti plină de viaţă şi vrei să-ţi croieşti un drum propriu, independent de alţii, pentru tine şi prietenii tăi. Cazi câteodată în mirajul filmelor. Îţi doreşti să fie în viaţă ca-n filme, să continui filmul prin trăirile tale. Aproape că îi convingi şi pe ceilalţi că visul devine realitate. Şi asta pentru că pui suflet în tot ceea ce faci. Eşti gata oricând să ajuţi, te implici în tot şi în toate, atât de mult încât de multe ori uiţi de tine şi de interesele tale! Ceea ce îţi doresc pentru viitor este să-ţi aminteşti mereu că eşti o entitate ganditoate, că eşti capabilă să realizezi ceea ce îţi propui, că eşti isteaţă, plăcută, nostimă, drăguţă, convingătoare!" By Chiţu Anca

7 Comments

    • Soție de artist

      18 iulie 2017 at 15:42

      Bună Monica! Îți mulțumesc frumos pentru timpul acordat articolelor mele și pentru buna intenție pe care ai avut-o în a semnaliza posibilele greșeli gramaticale.
      Acum, îmi pare rău, dar sunt nevoită să te contrazic, însă o fac cu cea mai bună intenție pentru că mi-aș dori să te lămuresc că pleonasmul constă în apropierea unor cuvinte, expresii, propoziții etc., care repetă în mod inutil aceeași idee (cumva sinonime, cum ar fi „moș bătrân”, „coboară în jos” etc.). Ceea ce îmi imaginez că ai vrut tu să evidențiezi are legătură cu gradele de comparație ale adverbelor/adjectivelor și mai exact cu cele care nu acceptă grad de comparație („foarte superior”, „foarte superb” etc.). Pe de altă parte, faptul că noi folosim termeni precum “psihopat”, “tâmpit” etc., este din start greșit, căci acești termeni descriu niște boli care nu au legatură cu ceea ce vrem noi să transmitem. Dar da, tu ai punctat foarte bine; poate trebuia să folosesc ghilimele ca să se inteleagă exagerarea, și ironia și faptul că eu am o problemă gravă cu agramații. Singurul lucru pe care îmi doresc să îl verific cu o persoană certificata este de domeniul medicinii, și anume, dacă psihopații pot fi împărțiți în mai multe categorii.
      Sperând că explicațiile mele au fost suficient de clare, mi-aș dori, în ceea ce privește a doua problemă ridicată de tine, să recitești cu atenție textul ca să îți poți da seama singură că expresia folosită de mine este „să fiu doar” și nu „să fiu decât”, cum de altfel este și corect. Dacă îți dorești o dezbatere și aici, cu drag, oricând.
      Și îmi imaginez că ești convinsă acum de faptul că am foarte, dar foarte mare grijă cum scriu 🙂
      Sper să citești în continuare articolele mele, și să fii la fel de activă, dar doar un pic mai atentă sau documentată.

      Te pupă Tzigă, Soție de Artist!

      Răspunde
  • Anna

    20 iulie 2017 at 16:47

    Imi place foarte mult sa ma relaxez citind experientele/povestile tale. Apreciez ceea ce faci si legat de aceasta postare, eu cred ca e foarte greu sa fii sotie de artist, ca acest lucru implica multe sacrificii, insa cred totdata ca tu te descurci de minune. Daca ai putut sa-l intelegi atunci cu acea decizie, inseamna ca esti o femeie puternica si inteleapta. Nosfe este norocos sa te aiba in viata lui.

    Te pup, toate cele bune and … keep writing!! 😊

    Răspunde
    • Soție de artist

      20 iulie 2017 at 21:08

      Bună Anna!
      Mulțumesc frumos pentru mesajul tău! Ai foarte mare dreptate, nu este deloc ușor, dar, am să-l citez pe Roosevelt: „Nothing in the world is worth having or worth doing unless it means effort, pain, difficulty.”
      Mă bucură foarte mult că te relaxează poveștile mele, și cu siguranță mesajele voastre mă motivează să continui să fac asta.
      Te pupă Tzigă, Soție de Artist!

      Răspunde

Lasă un răspuns la Anna Anulează răspunsul