Deși eu vreau să scriu și să-mi fac din asta un scop pe lume, toată lumea îmi spune că scrisul moare. Încet și sigur. Ba chiar rapid și sigur. Și atunci? Adevărul meu și al celor care au venit aici să scrie? E în van? Nu cred. Eu cred din ce în ce mai tare că voi alege să mă răzvrătesc și să aleg calea cea grea, calea scrisului și vom vedea la un moment dat dacă “sacrificiul” meu a fost în van.

Scrisul, în egală măsură cu cititul, eliberează, vindecă, învață, dă speranță, creează emoții, deschide uși ale conștiinței, și apoi, dacă scrisul moare, moare și umanitatea? Moare emoția? Moare visul? Eu refuz să accept asta.

Și nu, răzvratirea mea nu vine vis a vis de nou, de evoluție, pe care o accept, o învăț, o îmbrățișez cu tot sufletul, dar una nu o poate exclude pe cealaltă. Niciodată.

Așadar, eu am să scriu, cu esență sau fără esență, am să înșir cuvinte care poate pentru unii nu au sens, dar pe unii îi pot salva. Tot ceea ce trăim, ce este în jurul nostru e o poveste, iar poveștile se scriu, pentru ca apoi să se transforme în filme, în muzică, în documentare, în cărți. Scrisul nu are cum să moară! Știu că repet asta ca o nebună, dar pe măsură ce scriu mă conving și mai tare de acest aspect și atunci simt nevoia să repet, ca prin repetiția asta ușor bolnăvicioasă să imprim mesajul și în alte minți. Nu am să recomand să citiți pentru că “fără carte n-ai parte”, dar vă recomand să credeți cu tărie că scrisul/cititul vindecă, dă aripi, ne face oameni, ne hrănește sufletul, și știu că sunteți plictisiți să auziți asta de la profesori, de la părinți, de la psihologi etc, acum mă puteți adăuga și pe mine pe lista pisălogilor.

Nu mă elogiez în vreo scriitoare de renume, nici nu știu dacă voi ajunge vreodată acolo, așa cum am mai spus, dacă vreau să scriu în metafore de înțeles sau de interpretat în fel și chip doar de devoratorii de cărți, aș putea să o fac, dar scopul meu de la început a fost să mă fac înțeleasă de oricine, să folosesc cuvinte uzuale, cuvinte pe care le folosiți cu prietenii, pe care le folosiți la cafea, la școală în pauze, la job în pauze, cuvinte simple.

So, pentru că tag-ul sau principala descriere a acestui blog intitulat Soție de Artist, care btw, așa va rămâne pentru totdeauna, este ADEVĂRURI NECENZURATE, pentru cei care îmi ziceți că scrisul moare, Fuck off! Am să continui să scriu până când îmi vor seca cuvintele. Scrisul o să moară atunci când cretinii ăștia ca mine care scriu vor accepta că scrisul a murit, până atunci, scrisul e viu! Viu ca Universul!

Și am să postez și cu frecvența cu care simt eu, nu cu aia impusă de societate, aia care îți spune că dacă nu ai continuitate lumea te uită. Foarte bine! Așa trebuie să se intâmple atunci. Și cine trebuie să rămână, rămâne, cine trebuie să înțeleagă, înțelege. Nimic forțat nu e bun, n-a fost niciodată. Cine nu înțelege acum de la mine, va înțelege mai târziu de la altcineva, sau în viața următoare, și e ok asta.

Cum era versul ăla?

“Mă doare-n **** de views, experimentez!”

Greu și încet, dar sigur, îmi recapăt curajul în cuvintele mele, în adevărul meu. Cartea mea de tarot de azi mi-a zis asta:

Vă pupă Tzigă, forever Soție de Artist!